Zaharicalele şi rezistenţa la insulină

Statisticile nutriționiștilor arată că în ultima jumătate de secol datorită rafinării excesive a alimentelor cu care ne hrănim, cantitatea de principii denaturate aduse în corpul nostru, a crescut atât de mult încât incidența obezității și chiar obezitatea morbidă  în rândul populației a devenit o realitate dramatică.

Sunt sigur că știți la ce mă refer când spun ”principii denaturate”. Punctual însă, acestea provin din alimentele care conțin în exces grăsimi ciudate, ascunse ”cu diplomație” sub diverse titulaturi de către producătorii de alimente, carbohidrați ”răi” în detrimentul celor ”buni”, proteine incomplete provenite din surse aprioric otrăvite – vezi excesul de proteine animale provenite din … animale crescute forțat…

Din punct de vedere al consumului de ”zaharicale” – titulatură care pe lângă zahărul alb include și toate sursele de carbohidrați ”răi” proveniți din făini superrafinate, siropuri îndulcitoare sau orice alt tip de indulcitori, etc – tot nutriționiștii spun că acesta a crescut de mai bine de 8 ori față de acum 150 de ani. Astfel dacă acum 150 de ani consumul de zahăr anual al unui om era de cca 7,5 kg/an, acum acesta a ajuns la cca 60kg/an. Evident statisticile se referă la americani în particular, dar cred că reflectă o stare generală a țărilor din categoria celor ”dezvoltate”. Poate că în România acum 150 de ani consumul de zahăr era minor pentru marea masă a populației, dar sunt sigur că în momentul când scriu acest articol ne apropiem de statistica de mai sus amintită!

”Ei și ce?” am putea spune, argumentând că ”avem grijă să nu mâncăm dulciuri!”. Din păcate nu e așa: ”zaharicalele” au ajuns să fie prezente în produse alimentare la care nici nu ne-am fi gândit că ar putea conține așa ceva! Mezelurile conțin îndulcitori, pâinea la fel, pastele la fel, toate semipreparatele de acum conțin sub diverse forme cantități importante de îndulcitori și zahăr, și nu în ultimul rând băuturile ”răcoritoare ” de orice fel…

Spre exemplu, deși sunt atent la ceea ce cumpăr, s-a întâmplat să-mi iau o pâine de secară mai scumpă, pe motiv că nu conținea afânătorii și chimicalele din așa zisa pâine de pe piață. Evident, abia acasă, am descoperit citind literele cele mai mici de pe etichetă că respectiva pâine conține 3% zahăr! Aparent puțin. Dar pâinea respectivă avea 500 de grame, astfel că am aflat că, la un calcul simplu, conținea cca 15 grame de zahăr, adică aproximativ 3 (trei!!!) lingurițe de zahăr. Sfântă naivitate: iar eu îmi beau ceaiul neîndulcit ca să nu consum zahăr rafinat. Ironia e că secara are proprietatea de a reduce glicemia și e foarte bună pentru diabetici!!! Oare cum vine asta?!!!

Și abia atunci i-am dat dreptate nutriționistei Gillian McKeith care estima la fiecare tip de mâncare mai mult decât obișnuită, câte lingurițe de zahăr conține. Iată mai jos câteva astfel de exemple de alimente pe care le mâncăm în mod uzual, evaluate de către această nutriționistă celebră din Marea Britanie, și preluate din cartea ei ”You are what you eat”. Sper ca editurile care au publicat cartea până acum, să nu se supere pentru aceste citate:

”Spaghetti Bolognese ( o porție de 300g) :                                                                              calorii: 237 ,  carbohidrați: 32 g,  grăsime: 5,7 g  fibre:3 g,                                                             echivalentul a 6 ligurițe de zahăr;

Pâine prăjită ( 2 felii groase de pâine albă, unse cu unt):                                              calorii: 348, proteine: 6 g, carbohidrați: 35 g, grăsime: 21 g, fibre: 1 g
echivalentul a 7 lingurițe de zahăr;

Chips-uri:                                                                                                                                        calorii: 655, proteine: 8 g, carbohidrați: 74 g, grăsime: 38 g, fibre: 5 g
echivalentul a 14 lingurițe de zahăr;

Mic dejun cu 1 ou, 2 felii de șuncă, 1 cârnăcior, o roșie, o porție de fasole, o felie de pâine prăjită:                                                                                                                         calorii: 831, proteine: 46 g, carbohidrați: 52 g, grăsime: 50 g, fibre: 10 g
echivalentul a 10 lingurițe de zahăr;”

Și exemplele pot continua! E drept însă că ar trebui punctate câteva aspecte esențiale care ar trebui să mai ”îndulcească” această realitate sumbră. În principiu Gillian McKeith are dreptate atunci când traduce în lingurițe întreaga cantitate de carbohidrați calculată. Doar că uită să specifice că atunci când aportul de carbohidrați vine din surse bune – vezi fasolea, roșia – acestea se asimilează lent fără a crea dezechilibre la nivelul zahărului în sânge. De asemenea combinația dintre alimentele bogate în carbohidrați și grăsimile de orice natură face ca asimilarea carbohidraților să se facă mai lent, făcând ca dezechilibrul de care vorbeam mai sus să nu fie atât de brutal astfel că și parte din carbohidrații răi, sunt asimilați de către celulele noastre într-o oarecare măsură.  E însă foarte adevărat că exemplele enumerate mai sus nu prea au carbohidrați buni!!! Așa că trebuie să-i cam dăm dreptate lui Gillian!!!

Haideți să vedem ce sunt carbohidrații sau glucidele și să le înțelegem rolul în organismul nostru, pentru că așa vom înțelege ce se întâmplă cu noi când aceștia sunt în exces sau în deficit în corpul nostru.

În regimul alimentar obișnuit cea mai mare parte a glucidelor sau a carbohidraților, se găsește sub formă de polizaharide ( adică amidon, glicogen, celuloză), o parte mai redusă sub formă de dizaharide (zaharoză, maltoză, lactoză) și doar o mică parte în monozaharide ( hexoze, adică conțin 6 atomi de carbon: glucoză, fructoză și galactoză, sau pentoze, cele care conțin doar 5 atomi de carbon). Deoarece mucoasa intestinală nu poate fi străbătută decât de monozaharide, glucidele alimentare complexe sunt descompuse cu ajutorul enzimelor digestive în acest tip de glucide simple! Pentru că acest proces de desfacere a glucidelor complexe în glucide simple de tipul monozaharid este unul lent, trecerea lor lentă în sânge va permite organismului nostru prelucrarea și stocarea lor fără un efort mare în controlul și menținerii nivelului zahărului în limite fiziologice optime. De aceea polizaharidele provenite din cereale integrale, legume și fructe sunt numite carbohidrați ”buni” tocmai pentru că se prelucrează lent și sunt asimilați lent. Fără a o mai lungi foarte mult, ajunse în sânge fructoza și galactoza sunt preluate de ficat și sunt transformate în cea mai mare parte în glucoză, apoi sunt metabolizate de ficat ca rezerve glicogenice, sau sunt folosite în diverse procese metabolice cum ar fi spre exemplu  sinteza lipidelor. Ficatul reprezintă principalul rezervor glucidic al organismului capabil de a extrage și metaboliza o bună parte din glucoza primită din intestin în timpul digestiei, dar și de a elibera glucoza necesară activităților consumatoare de energie: vezi activitatea musculară!!!

Și e timpul să spunem că zahărul rafinat este un dizaharid provenit din combinația dintre două monozaharide, adică fructoză și glucoză, combinație cunoscută sub numele de sucroză sau zaharoză. Fiind un dizaharid, pur în urma rafinării, în procesul digestiei zahărul se desface ultrarapid în monozaharidele mai sus mentionate și tot ultrarapid trece din intestin în sânge. Ce se întâmplă în acest caz vedem imediat mai jos. Așa că atunci când întâlniți pe etichete această sucroză ( în special din porumb) fiți siguri că despre zahăr este vorba!!! Zahărul fiind un produs pur din punct de vedere chimic, este foarte stabil, deci nu este perisabil. Prelucrarea lui industrială a făcut din el un produs foarte ieftin astfel că a ajuns să fie preferat în diversele rețete pentru a ascunde minusurile gustului chimizat. Astfel produsele care în rețetele ”comuniste” nu conțineau toate chimicalele de acum, nu conțineau nici zahărul care să ascundă carențele de gust! Poate că nu se găseau aceste produse și magazinele erau goale, totuși atunci când se găseau chiar erau de calitate!

Între cantitatea de zahăr în sânge și mecanismul foamei în organism este o strânsă legătură. Astfel, când glicemia începe să scadă apare de obicei senzația de foame iar când glicemia este ridicată senzația de foame dispare. În mod obișnuit acest mecanism funcționează corespunzător. Cele mai multe din alimentele consumate de omul primitiv conțineau carbohidrați complecși proveniți din amidon,… adică un lanț de glucide simple care era desfăcut și asimilat încetul cu încetul…, dar și alte elemente nutritive în compoziții echilibrate.

Față de omul primitiv, omul modern are de făcut alegeri grele mai ales că majoritatea alimentelor de acum  sunt cvasicontrafăcute. Iar această contrafacere ascunde o mulțime de ingrediente ieftine, viciate de principii nutritive, uneori rafinate, iar zahărul ascuns în diverse combinații este o realitate!

Și acum să vedem ce se întâmplă!

Pentru că zaharurile din mâncare sunt rafinate, procesul de desfacere a acestora în monozaharide se face foarte rapid.  Asta înseamnă că trecerea acestor monozaharide prin peretele intestinului se va face foarte rapid și în cantitate mare ducând la un dezechilibru major al zahărului din sânge. Pentru ca această glicemie să nu atingă vârfuri periculoase, pancreasul nostru va suplimenta și va produce hormonul de care cu toții am auzit: insulina.

Insulina ajută zahărul să pătrundă în celule, unde el poate fi transformat în energie cu ajutorul mitocondriilor. Astfel, insulina este proiectată să ne ajute să folosim zahărul pe care îl consumăm, sau dacă mâncăm mai mult decât este nevoie, să îl stocăm pentru a-l folosi mai târziu.

În condiţii optime, interacţiunea dintre nivelul de insulină şi zahărul din sânge este un mecanism bine calibrat! Mâncăm zahăr, organismul produce insulină pentru a-l metaboliza. Mai târziu mâncăm iarăşi zahăr şi iar se produce insulină. Şi asta fără ca noi să ne dăm seama. Atunci însă când în alimentaţie există prea mulți carbohidrați răi care se absorb repede în sânge, nivelul nostru de insulină din sânge creşte şi tinde să devină constant. Pe parcurs, acest nivel ridicat al insulinei poate dezvolta în corp un fenomen de rezistenţă astfel că, dacă în condiții normale prezența insulinei declanșa în celule procesul de asimilare al glucidelor, acum, pe de o parte din cauza suprasaturării celulelor cu glucide pe de altă parte și dintr-o continuă stimulare dată de insulină, acest proces devine unul lent și lipsit de eficiență. Efectele benefice ale insulinei nu mai sunt atât de eficiente şi astfel corpul va fi obligat să producă mai multă insulină pentru a compensa această scădere în eficienţă.

Rezistenţa la insulină este ca dependenţa de droguri. Atunci când suntem dependenţi de un drog, tutunul spre exemplu, dezvoltăm o anumită toleranţă la acesta şi, prin urmare, avem nevoie de tot mai mult drog pentru a obţine acelaşi efect. Atunci când avem un nivel ridicat şi constant de insulină în sânge, dezvoltăm o anumită toleranţă, astfel că ţesuturile organismului nostru nu mai răspund normal la acest hormon şi nu vor mai procesa optim zahărul. Pancreasul va produce mai multă insulină încercând să învingă această rezistenţă iar această reacţie devine una agresivă: excesul de zahăr este rapid eliminat din sânge, prin depozitarea lui  ca ţesut adipos, răsturnând însă balanţa glicemică înspre ceea ce numim hipoglicemie! astfel se intră într-un cerc vicios. Când avem prea multă insulină în sânge în raport cu cantitatea de zahăr, organismul ne va trimite semnalul că îi este foame – am văzut mai sus această legătură dintre nivelul glicemiei și senzația de foame. Cel mai ades apelăm la aceleași alimente sau sucuri bogate în carbohidrați răi astfel că cercul vicios se reia și de fiecare dată când mâncăm așa, nivelul de insulină creşte din nou, făcând din nou să ne dorim mai mult zahăr şi tot aşa! Excesul de zahăr va fi stocat ca grăsime iar metabolismul se încetineşte… şi de aici la diabet, boli de inimă, demenţă,  cancer , e un pas foarte scurt.

Acest fenomen descris mai sus este cunoscut sub denumirea de prediabet, dar se mai numeşte şi sindrom metabolic sau rezistenţă la insulină sau sindromul X. Toate aceste denumiri se referă la acelaşi lucru.

Carbohidraţii reprezintă principala noastră sursă de energie mai ales că prin oxidarea lor alimentează energetic foarte rapid celula musculară. Și dacă ne gândim câți mușchi avem și importanța lor pentru existența noastră ne dorim ca ei să aibă ”rezervoarele” pline de energie. Așa cum un automobiil funcționează cu benzină, tot așa organismul nostru funcționează cu hidrați de carbon… De fapt asemănarea cu funcționarea unui motor nu e deplasată deloc, mai ales că benzina este o hidrocarbură, care prin ardere în prezența oxigenului produce energia deplasării autovehiculului. Procentual, pentru a acoperi necesitățile ”automobilului” care suntem, cantitatea de carbohidrați conținută de alimentația noastră trebuie să fie undeva la  60% din totalul principiilor nutritive aduse în corpul nostru. Diferența de 40% se împarte în 30% proteine și 10% lipide.

Devine astfel evident că dacă sursa de carbohidrați e de proastă calitate și dacă abundă în monozaharide, motorul nostru nu funcționează tocmai optim și deci mai devreme sau mai târziu vom avea o problemă de sănătate. Asta se întâmplă pe de o parte din cauza rezistenței la insulină și am văzut ce înseamnă asta, pe de altă parte excesul de zahăr ”taie” foamea dându-ne o falsă senzație de sațietate care în realitate este goală de conținut nutritiv. Așa numitele calorii goale sunt cele ce dau această senzație. Acest ultim lucru duce la carențe esențiale, iar corpul, sărăcit de ceea ce îi este necesar începe să aibă sincope. E suficient să ne gândim la ficat, și despre rolul lui am vorbit, și vom înțelege de ce persistența în timp a unei diete dezechilibrate din punct de vedere al calității, va afecta pe termen lung procesele de detoxifiere susținute de acesta!

Mai mult, o dietă ”bogată” în calorii goale va duce în timp la creșterea cantitativă a țesuturilor adipoase, deci ne vom îngrășa, vom începe să ne mișcăm tot mai puțin pentru că articulațiile vor fi mai sensibile datorită masei corporale în plus, vom consuma mai puține calorii prin mișcare la același aport constant de calorii. Cercul devine vicios și în cazurile majore de dezechilibru recunoaștem obezitatea și de ce nu obezitatea morbidă ca final al acestui proces dezechilibrat.

Ce e de făcut? Simplu!

Mâncare de calitate în cantitate suficientă nivelului de consum energetic al corpului nostru și mișcare! De ce mișcare și sport? Pentru că mișcarea și sportul țin activă structura musculară, cea care face ca metabolismul – adică asimilația  și dezasimilația principiilor nutritive –  să fie în echilibru. Efectul? La asta veți răspundeți voi…

Oricum la un moment dat într-un set de articole despre nutriţie şi dietă voi expune pe larg mai multe despre carbohidraţi, despre zaharurile bune şi cele rele. Deocamdată aici trebuie să înţelegem că zahărul în exces, atunci când provine din surse „rele”, în loc să fie folosit optim în procesele  de producere de energie,  devine la rândul lui o sui generis toxină cu efecte metabolice dezastruoase! Astfel în loc să debordăm de energie şi vitalitate, din cauza rezistenţei la insulină generată de filmul descris mai sus, primim în schimb lentoare, inerţie fizică şi mentală, cu alte cuvinte simptome similare excesului de toxine despre care am vorbit în capitolele anterioare. Revenind la Rezonanțele corpului fizic aceste stări sunt de fapt o punere în rezonanță cu energii lente sau inerte…și asta activând sau mai degrabă inactivând mecanisme esențiale corpului nostru…