Înainte de a dezvolta subiectul legat de Suflet, am să vă spun că cele ce urmează să fie scrise în rândurile de mai jos  sunt crezurile mele, unele confirmate şi experimentate prin trăire directă,  altele intuite… Din punctul meu de vedere ele sunt adevărate! Cum le veţi percepe voi? Nu ştiu! Rămâne însă să alegeţi cu propriul vostru discernământ şi în funcţie de sistemul vostru de valori, ceea ce credeţi că e adevarat sau nu în ceea ce spun! Deci…

În triada noastră iniţială Trup-Minte-Suflet,  elementul central şi esenţial este Sufletul. Ortodoxismul îl numeşte „suflet„, catolicismul „spirit„, Orientul îl numeşte „atman” dar în esenţă toate denumirile se referă la acelaşi lucru: locul unde Divinitatea a „suflat” peste „lutul” fiinţei noastre şi unde suntem „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu„.

Sufletul nostru conţine totul şi reflectă în totalitate calităţile Divinităţii Atoatecreatoare la scara noastră de fiinţe create. Iisus spunea „Eu şi cu Tatăl una suntem” iar noi după două mii şi ceva de ani încă mai credem că se refrea doar la El când spunea asta. Iisus nu a avut nevoie în smerenia Lui să se „bată cu cărămida în piept” despre cât de valoros e sau de cât de perfect divin este… Iisus însă şi-a asumat această exprimare „ca pentru El” transmiţându-ne de fapt nouă că şi noi suntem una cu Tatăl!!! Şi tot El a mai spus „Voi fiţi, dar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit” iar această exprimare vine să o întărească pe prima, confirmând că starea de perfecţiune, deşi latentă în noi, există!!!. Cine are urechi de auzit…

Dar acest articol nu se vrea unul de polemică pe teme biblice, ce vreau să subliniez este că „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” suntem în Sufletul nostru, care conţine în el în stare potenţială toate calităţile şi capacităţile Divinităţii. Căutarea noastră interioară, practica spirituală susţinută de Creator în aspectul Lui plenar dar şi în aspectul nostru interior individual, face ca desăvârşirea noastră să devină posibilă, reală şi totală ca scop al trăirii noastre în această viaţă, aici şi acum. Să ne reamintim că „ce e aici (în mine) este pretutindeni, ce nu e aici nu e nicăieri”… iar Dumnezeu în Sufletul nostru împlineşte această rostire atât de adevărată, chiar nebiblică fiind!

Cu toate că suntem „construiţi” perfect, ceea ce trăim zi de zi, atât ca trăire interioară cât şi ca manifestare a celorlalţi în raport cu noi, pare a contrazice ceea ce am scris în rândurile de mai sus. Şi pentru că nu găsim în noi această trăire divină pusă în noi de Creator, cel mai adesea ne punem întrebări ca cele de mai jos:

„Dacă eu sunt una pe toate aspectele cu Creatorul, eu de ce nu simt asta? De ce viaţa mea ca trăire în manifestare nu pare să confirme existenţa acestor asemănări divine, iar eu mă complac mai mult sau mai puţin în normalitate, uneori gregar şi atât de rar excepţional? De ce trebuie să desăvârşesc în mine ceea ce deja este perfect, asta dacă sunt una cu El? Cum pot fi aspecte atât de diferite şi limitate în trăirea mea interioară faţă de ceea ce simte şi manifestă nelimitat Divinitatea?…” Acestea sunt întrebări care vin firesc, abrupt şi tăios şi la care voi încerca să răspund în cele ce urmează.

Pentru a înţelege de fapt ce este Sufletul nostru şi pentru a înţelege de ce aparent „pierdem” contactul cu aspectele noastre divine am să schimb punctul de vedere de la cel văzut de creatură, la punctul de vedere al Creatorului. Şi voi pleca de la tainica singurătate a Divinităţii, din încă negândita emanare a creaţiei, când Dumnezeu este şi era doar Lumină, absolută, necreată şi fără o cauză exterioară ei, Lumina care luminează totul, Lumină conştientă…  Şi de aici începe creaţia!!! Atoatecreatorul se autorevelează sieşi, strălucind prin El însuşi ştiind în beatitudinea Lui că este capabil să realizeze orice prin El însuşi…, manifestând voinţă atotputernică, cunoaştere perfectă a ceea ce urmează să înfăptuiască într-un iureş infailibil al puterii Lui creatoare.

Gândiţi-vă  că toată această capacitate de manifestare a Atoatecreatorului este pusă în noi! Dacă am şti acest lucru încă de la naşterea noastră nu-i aşa că am lua-o razna? Cum ar fi să ne trezim „încarceraţi” în corpul unui bebeluş neajutorat având acces la întreaga forţă manifestatoare şi nemărginită a Lui Dumnezeu, în cea mai „explozivă” experienţă cosmică imaginabilă? Am claca definitiv…

Pentru a evita aceasta, în înţelepciunea Lui, Dumnezeu ne protejază şi face ca la trecerea dinspre nemărginire spre mărginire, dinspre transcendent spre imanent, Sinele nostru – identic cu Sinele Lui – să se îmbrace în „haina” sufletului nostru. Această „haină” Îl ocultează pe Dumnezeu în noi, dându-ne iluzia că suntem limitaţi. Astfel ni se pare că suntem limitaţi în eficienţă şi creativitate şi aparent nu avem acces la omnipotenţa Divină…, şi accesul la cunoaşterea pură a Lui Dumnezeu pare atât de departe de noi…, accesul la trăirea beatitudinii Divinului s-a pierdut aparent într-o senzaţie de imperfecţiune care ne urmăreşte toată viaţa noastră…, chiar şi accesul la eternitate pare că se pierde pendulând între trecutul şi viitorul nostru şi atât de rar în prezentul nostru… şi nu în ultimul rând, aparent suntem atât de ne-liberi că nici măcar nu ne mai gândim că suntem făcuţi să avem acces la infinitatea Lui!!!

Putem extrage din rândurile de mai sus o posibilă definiţie a Sufletului. Sufletul nostru este Sinele Divin îmbrăcat în aceste limitări protectoare enumerate mai sus.  Sau plastic vorbind, Sufletul nostru este o sferă creată de limitările mai sus enumerate, care are în centru Sinele Divin Individual care este una cu Sinele lui Dumnezeu. Aşa cum picăturile ce formează Oceanul sunt una cu Oceanul, trăind plenar totalitatea Oceanului, aşa suntem şi noi în raport cu Dumnezeu. Iar picătura, chiar dacă reflectă măreţia Oceanului, este creată de către Ocean… deci creaturi suntem şi noi în raport cu Divinul şi asta chiar dacă Dumnezeu a pus totul în noi!…

Înainte de a reveni la punctul de vedere al creaturii, voi spune că Dumnezeu îşi străbate creaţia dinspre tanscendenţă şi nemărginire, spre imanenţă şi aparentă finitudine, fiind prezent plenar atât imanent cât şi transcendent în toată creaţia  sa. Astfel nu suntem singuri în această minunată creaţie divină şi în plus Atoatecreatorul a sădit în noi dorinţa de a ajunge „acasa” Lui şi a noastră, dorinţa de perfecţiune, dorul după trăirea intens beatifică a Lui sădită şi ocultată în noi. dar şi dorinţa de a cunoaşte şi a avea certitudini cum că suntem eterni şi că suntem foarte speciali, fiecare în parte, pentru Dumnezeu. Paradoxal, tocmai prin aceste limitări protectoare Dumnezeu sădeşte în noi nostalgia şi dorinţa de a-L regăsi… Şi asta e suficient pentru noi!!! De aici începe drumul nostru către sursa creaţiei!!!

Acum, după tot acest consistent preambul în care ne-am edificat ce înseamnă Sufletul nostru, să ne întoarcem la Rezonanţa Sufletului nostru ca şi scop iniţial al acestui set de articole. Iar ceea ce voi spune în cele ce urmează ar trebui să vă dea de gândit.

Astfel vă voi spune că Sufletul nostru nu intră în rezonanţă cu universul creat, ci Sufletul nostru, de fapt Sinele nostru, identic cu cel al Lui Dumnezeu, este în acest univers al nostru, sursa tuturor rezonanţelor!!! Infinitatea de stări de conştiinţă create de Dumnezeu se regăsesc şi în noi, iar noi, devenind surse  secundare de emanaţie a creaţiei divine, trimitem mai departe în universul creat, toată intenţia creatoare manifestată de Dumnezeu!  Şi uite aşa am închis cercul ” Legii Rezonanţei” aşa cum e definită de fizică – şi descrisă în primul articol – doar că acum legea se extinde şi capătă o conotaţie eminamente spirituală!!!

Totuşi, singura rezonanţă pe care o are Sufletul nostru, este rezonanţa directă cu Dumnezeu, în uniunea completă şi plenară cu Divinul dar încă latentă prin tocmai existenţa limitărilor de care am vorbit. De aceea nimeni, şi repet:  nimeni!!! nu are voie să se interpună între noi şi Dumnezeu, legătura dintre noi şi El fiind una directă şi permanentă. Din păcate toate tradiţiile spirituale, chiar şi cele autentice,  în dorinţa lor de a atrage adepţi, deviind într-o latură a pragmatismului „politic” s-au interpus mai mult sau mai puţin profund între noi şi Creator încălcându-ne libertatea şi liberul nostru  arbitru! Dar asta e altă poveste…

Deşi rezonanţa Sufletului nostru este cea a Lui Dumnezeu, între trăirea noastră nelimitată şi cea în care conştientizăm că suntem limitaţi, Divinitatea se joacă magnific interpunând între noi şi El o apriorică rezonanţă „parazită” care, pe măsură ce ne maturizăm ca fiinţe umane, devine o rezonanţă a nostalgiei după Creator… iar aparentul scop de a ne încetini revelarea desăvârşirii noastre până când suntem pregătiţi să o facem, este de fapt „coacerea” Sufletului nostru în dorul de acasa Lui.

Şi aici mai există o „cheie” care descifrează mai profund relaţia noastră cu Creatorul dar şi cu noi înşine. Tot Biblia spune că „Dumnezeu este iubire”. Asta înseamnă că Sufletul nostru şi Sinele nostru individual sunt iubire!!! Iar Iisus a spus „iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” ca să ne reamintească indirect cât de important e să ne iubim pe noi înşine (pe principiul că dacă nu te iubeşti pe tine, pe cale de consecinţă, nici pe aproapele tău nu-l poţi iubi…).

Fiinţa noastră e un conglomerat de structuri: cromozomi, ADN, miliarde de celule, miliarde de procese simultane într-o armonie obligatoriu divină…,  până la cele mai profunde structuri energetice şi niveluri de conştiinţă. Cu toţii suntem de acord că funcţionarea asta perfectă a organismului nostru pe toate nivelurile lui, este posibilă pentru că în noi, în Sufletul nostru,  Dumnezeu se manifestă plenar. Şi aici e cheia de care aminteam mai sus! Atunci când nu ne iubim pe noi înşine şi implicit nici pe aproapele nostru nu-l iubim, şi nici nu recunoaştem în celălalt Dumnezeul din Sufletul şi Sinele Lui care e identic cu al nostru… noi ne îndepărtăm de iubirea care este Dumnezeu şi de Dumnezeu care este iubire. Consecinţa? Îndepărtarea de iubire, implicit indepărtarea de Dumnezeu, face ca întreaga coeziune şi sinergie a structurilor corpului nostru să slăbească, să se dilueze, lăsând loc bolii să se insinueze în fiinţa noastră. Şi aceasta e cheia!!! Ne îmbolnăvim pentru că ne îndepărtăm de Dumnezeu îndepărtându-ne de iubire în toate aspectele ei!!!

Ce e de făcut? Poate că cel mai bun lucru pe care am putea să-l facem pentru început este să ne întoarcem către noi înşine, cu iubire de sine, cu stimă de sine, cu încredere de sine, astfel încât să ne punem în lumina reală a ceea ce suntem în realitate ca valoare proprie aşa cum ne vede Dumnezeu. Revelându-ne pe noi înşine vom trăi bucuria şi beatitudinea autorevelării aşa cum o manifestă însuşi Dumnezeu, descoperind şi trăind  astfel în noi, plenar,  sentimentul de unicitate şi unitate cu El.

În acelaşi timp cu întoarcerea spre noi înşine să facem exerciţiul de aducere aminte că în cei de lângă noi, ca şi în noi, se află Dumnezeu. Şi chiar dacă dezideratul christic de a ne iubi aproapele ca pe noi înşine pare greu de realizat, această aducere aminte ar trebui să ne facă să conştientizăm că supărarea, mânia, ura faţă de cel de lângă noi – chiar dacă uneori aceste sentimente par îndreptăţite să se manifeste –  este în esenţă supărarea, mânia, ura faţă de Dumnezeu Creatorul.

Ce se întâmplă dacă facem doar aceste două lucruri? Pur şi simplu limitările protectoare din jurul Sinelui nostru se vor dilua, vor pierde din putere, lăsând tot mai mult Sinele să străluceacă în noi şi prin noi până la Dumnezeu… Orientul numeşte starea aceasta de revelare a Sinelui ILUMINARE, ortodoxismul o numeşte „coborârea minţii în inimă”… Indiferent cu e numită această stare e ţelul spre care ar trebui să tindem cu toţii, măcar pentru a ne regăsi armonia, divinitatea , acasa noastră, şi nu în ultimul rând sănătatea noastră.

Şi poate că aşa intuim imaginea de ansamblu a fiinţei noastre, întreţesută fiind de infinitatea de manifestări divine la care suntem parte în cel mai profund şi elevat mod cu putinţă ( chiar şi atunci când nu suntem conştienţi de asta) şi poate că e timpul să tragem câteva concluzii pe marginea acestei REZONANŢE… dar despre asta în articolul următor…

Citeşte şi: Despre REZONANŢĂ (prima parte), (a doua parte), (partea a treia) şi (partea a patra)